16 martie 2017

Între Spital și Biserică. O convorbire cu dr. Pavel Chirilă

Aţi fost profesor şi prodecan la Facultatea de Teologie. Cum apreciaţi corpul eclezial din ţara noastră?






Unii dintre preoţi sînt foarte săraci şi nu părăsesc practica preoţiei. Îi admir enorm. Cunosc preoţi cu copii mulţi şi cu greutăţi mari, care trăiesc la limita subzistenţei. De aceea, am fost profund impresionat cînd am întîlnit un ierarh chiar la nordul Dunării, care se interesează zilnic de starea de sănătate a unui preot bolnav sau a familiei lui.

Şi nu pot să nu admir un episcop chiar din leagănul vechii Românii care ia atitudine şi îndeamnă la vigilenţă şi priveghere în faţa oricărui fenomen social păcătos şi periculos pentru viaţa Bisericii.

Preoţii de mir sau ieromonahii duc înainte grandioasa instituţie a duhovnicului – atît de specifică Ortodoxiei. Ierarhia şi instituţia duhovnicului în structura eclezială sînt stîlpii pe care Biserica stă neclintită. Dacă ele slăbesc, slăbeşte Biserica însăşi.

Cred că ierarhia noastră ar putea organiza mai des „şcoala duhovnicului“, căci uneori am văzut din anamneza bolnavilor mei că unii duhovnici acţionează un pic scolastic sau „tipic, tipic şi la inimă nimic“.

De exemplu:


- am văzut femeie gravidă în luna a VIII‑a, cu 8 grame de hemoglobină (anemie aproape severă)  obligată de duhovnicul ei să postească;

- am văzut creştină bolnavă cu osteonecroză aseptică de cap femural (o erodare a osului) obligată să  postească de luni pînă sîmbătă vegetarian, iar sîmbăta şi duminica puţin lapte;

- am văzut bolnavi în Biserică cu dureri atroce care trebuiau să ia antiinflamatoare tari, dar îşi doreau  să se împărtăşească des şi erau obligaţi de fiecare dată să postească trei zile (în final posteau mai  mult decît duhovnicul lor);

- am văzut femeie care avea cancer uterin, se apropia de stadiul terminal, şi pentru că făcuse un  număr de avorturi în tinereţe, nu avea voie să se împărtăşească pînă nu convingea tot atîtea femei să  păstreze copilul, cîte chiuretaje a făcut; a căzut în deznădejde pentru că simţea că nu mai are mult de  trăit şi îi mai lipsea un caz.

- îngrijesc o maică cu diagnosticul de hepatită cronică virală – boală care s‑a stabilizat; maica nu are    probleme mari de sănătate trupească, dar are probleme cu terapia spirituală; în mănăstire sînt doi  preoţi: unul din ei refuză să o împărtăşească spunînd că e contagioasă, celălalt preot o împărtăşeşte  pe ascuns, ca să nu afle stareţa.

E bine să ştim că hepatita B şi C nu se transmite pe cale bucală, deci – medical vorbind – nu există riscul de a lua virusul la Împărtăşanie, duhovniceşte vorbind – nici atît, căci istoria medicinei nu cunoaşte boli transmise prin linguriţa de la Împărtăşanie, nici chiar în timpul marilor epidemii din Evul Mediu. Dar e sigur că se pot transmite din pricina necredinţei.

În conceptul de medicină creştină, Molitfele Sfîntului Vasile îşi au locul lor?


Sînt convins. Demonul atacă sau îmbolnăveşte omul (căci este o diferenţă între a fi atacat de demon şi a fi stăpînit de demon).

Lupta este dusă atît de către bolnav, cînd este doar atacat, şi nu stăpînit – dar şi de către Biserică prin rugăciune şi post.

Am văzut molitfe aplicate fără rînduială: un preot mai de la marginea ţării făcea molitfe pe bandă oricui avea sau nu avea nevoie. Am avut un pacient cu o boală psihică. Mama lui s‑a dus la această parohie unde se făceau zilnic molitfele şi l‑a întrebat pe preot: „De ce s‑a îmbolnăvit băiatul meu?“. Preotul a zis: „Aşteaptă puţin, că începem molitfele, îl întrebăm pe diavol şi ne spune“. Femeia şi‑a luat copilul înapoi şi s‑a întors acasă, dar i‑a spus părintelui: „Eu nu am venit sute de kilometri să‑l întrebi dumneata pe diavol diagnosticul băiatului meu“.

Noi ştim că Sfînta Scriptură spune clar: Diavolul este tatăl minciunii.

Pe de altă parte, nici o obstrucţionare totală a molitfelor nu ar fi un lucru bun. Pînă la urmă, de cine ne e frică: de diavol sau de molitfe?


Am auzit că unele organizaţii oculte au o frică mare de ­molifte.

Dar cunoaşterea şi aplicarea conceptului de medicină creştină aduce întîmplări minunate: cînd eram director la CHRISTIANA am avut o bolnavă care, primită acolo, în mijlocul nostru (mireni şi monahi), s‑a vindecat de boala ei şi a devenit membru practicant al Bisericii. Ne‑a rugat să‑i recomandăm un preot bun şi pentru tatăl ei, care era bătrîn şi nu a cunoscut Biserica pînă acum, deci nu s‑a spovedit niciodată.

Aşa a ajuns la Părintele Adrian Făgeţeanu. Sub epitrahil s‑au recunoscut: Părintele Adrian era victima din închisoare, iar bătrînul era cel mai aprig torţionar care l‑a chinuit pe părintele. Aşa a funcţionat conceptul de medicină creştină în acest caz: pocăinţă absolută şi iertare absolută, adică a fost împlinit cu adevărat un act terapeutic eclezial.

Mai am şi alte dovezi că preoţii prin viaţa lor, mai mult sau mai puţin vrednică, ca şi a noastră (pentru că ei sînt aşa cum sîntem noi, căci din mijlocul nostru au ieşit) – nu micşorează miracolele din Biserică şi nici şansele Bisericii de a înainta prin lume fără a se lăsa maculată de lume:

- Sfînta Lumină la Ierusalim vine an de an;

- norul de pe Tabor vine an de an;

- apa în Iordan se învălmăşeşte de Bobotează;

- agheasma nu se strică;

- în Biserica Ortodoxă există mulţime de moaşte (trupuri incoruptibile) care stau neschimbate şi  răspîndesc mireasmă de sute de ani. Această ne dovedeşte, o dată în plus, că Biserica creştină este  ceva mult mai mult decît adunarea şi suma celor care o compun.

Dar cu monahii ce relaţie aveţi?


Ei sînt prietenii mei şi eu sînt doctorul lor. Unele monahii vin pe ascuns la doctor, pentru că nu le lasă stareţa. Sînt nevoite să mintă şi după aceea se spovedesc.

Mă bucur foarte mult cînd întîlnesc mănăstiri unde stareţa face de rînd la bucătărie sau la aceleaşi ascultări ca toate celelalte.

Am avut odată un călugăr bolnav în cabinet şi l‑am întrebat cum a ajuns el la cabinetul nostru. Mi‑a zis că lucrează rucodelii la un geam mic al chiliei, pentru că stareţul e nevoit să facă economie la curentul electric şi că o maică cu care mai vorbeşte la telefon i‑a spus să încerce la dr. Chirilă, dar să ştie că eu sînt un doctor pe care „nu îl prea înghit unii ierarhi. Totuşi, acolo cred că te vei face bine, pentru că lucrează cu plante“.

Odată, într‑o seară, am primit următorul telefon de la o maică: „Alo, domnul doctor? Am greşit cu ceva faţă de Prea Sfinţitul şi m‑a dat afară. Sînt în gară şi nu ştiu unde să mă duc. Puteţi să mă ajutaţi?“.
Rareori s‑a întîmplat să am şi experienţe negative cu monahii.

Între Părintele Justin şi Dan Puric a intervenit o distanţă neplăcută. La îndemnul şi insistenţele unor monahi, Părintele l‑a îndepărtat pe maestrul, care iubea martirii la fel de mult ca şi sfinţia sa.

Defăimarea blogistă şi tipărită a fost de cea mai joasă speţă. Maestrul Dan Puric a rămas superior oricărei ofense.

Cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice, Părintele Justin şi‑a exprimat dorinţa de a se întîlni cu Dan Puric. Mi‑a fost transmisă de un prieten al părintelui.

În ciuda unei vremi posomorîte şi a unui drum de cîteva sute de kilometri, am ajuns la salonul unde Părintele Justin îşi trăia ultimele zile din viaţa aceasta. Au intervenit şi l‑au înştiinţat pe profesorul operator – cadre didactice de la Universitatea de Medicină, episcopul şi mitropolitul locului, preotul spitalului etc.

Părintele a fost întrebat de două ori în timp ce noi eram pe drum de către personalul monahal al spitalului dacă primeşte vizita noastră şi a confirmat. Dar la uşa salonului am găsit postat un călugăr îndrăzneţ, a cărui fizionomie îmi sugera că are o părere foarte bună despre el însuşi şi care a spus că părintele nu poate primi pe nimeni.

Elegant şi superior, aşa cum a fost întotdeauna, Dan Puric s‑a retras.

Mai tîrziu, părintele a aflat că împăcarea şi despărţirea faţă către faţă nu a fost posibilă din cauza acestui ucenic (căruia nu merită să‑i aşternem numele pe hîrtie) şi s‑a mîhnit profund.

Sperăm că şi acest tînăr călugăr va înţelege cîndva altfel lucrurile şi vîrsta (maturitatea) îi va aduce înţelepciunea.

Am cunoscut cîndva un monah la un schit care a vrut şi el să‑şi transforme schitul în mînăstire şi să construiască o biserică nouă. Dar Consiliul duhovnicesc al mănăstirii de care depindea i‑a respins cererea în fiecare an. Un singur monah din consiliu vota „pentru“, iar ceilalţi „împotrivă“. După mulţi ani, s‑a schimbat ierarhul locului şi problema s‑a rezolvat. Ce vremuri! Călugării se opun construirii unei biserici, ridică mîna „împotrivă“! (Va urma)

Sursa: rostonline.ro
loading...
Site-ul www.sanatoszidezi.ro conține informații care au caracter pur informativ și nu înlocuiesc sub nicio formă consultul medical sau diagnosticul de specialitate.
Consultarea medicului este singurul mod prin care afecțiunile de care suferiți pot fi tratate.

Urmăriți-ne prin Email

Articole recente

recentposts

Articole aleatorii

randomposts